O pacatoasa. Dar una care nu se caieste. Are ochii tulburi si zambetul trist si tremurat. Incearca sa se ascunda insa in zadar. Este destul de matura cat sa inteleaga ca totul s-a terminat insa mult prea copila pentru a accepta asta. Da, o pacatoasa, insa una care se bucura din plin de inocenta ei. O mare de ganduri.. da, numai marea ar putea sti ce se intampla in sufletul ei, numai ea ar putea sa-i spuna pe ce drum sa o apuce, spre ce culmi nebanuite sa se inalte… dar… aripile ei.. Ar fi vrut aripi sa o duca departe… aripi sa o protejeze si sa ii aduca aminte de cele ce-au fost, aripi care sa poarte parfumul lui, respiratia lui,  caldura lui, aripi care sa o invaluie si sa o boteze , sa o scape de pacat.

            Se lasa inconjurata de patura groasa de fum si ofteaza. L-a iubit, l-a iubit cu daruire, a renuntat la tot si pentru ce? Pentru un vis frumos care acum o descopera singura si ingandurata, pentru ingerul care a condamnat-o fara mila. L-a iubit si in schimb i-a daruit o mare dezamagire, plecand cu un bilet de ‘ramas bun’. Insa, ea este mereu aici, aceeasi dintotdeauna, cu inima deschisa sperand ca el va realiza ca pana si o pacatoasa iubeste.

            Si-i va spune ca nu-i pasa de trecut, il va ruga sa o ia de la inceput, va trece peste toti si toate, isi va primi aripile si va fi fericita…putin timp. Stie ca asa se va intampla. Ceva din interior ii spune asta. Insa mai stie si ca apoi se va prabusi. Ca aripile se vor transforma in saci grei de plumb plini de suspine si “Ce bine ar fi fost daca…”. Ii va deschide si va indura totul inca o data pentru ca…l-a iubit. Va merge din nou desculta peste pietre cautand un raspuns la intrebarea ‘de ce?’, se va imbata cu amintirea parfumului sau…

            De ce trebuie sa doara atat de tare?

De ce i s-a intamplat ei?
De ce este impacata cu pacatul ?
De ce nu poate sa treaca peste?
De ce sufera?
De ce singurul zambet pe care il afiseaza este acela insotit de lacrimi?
De ce trece iar si iar prin aceleasi chinuri?
De ce continua sa viseze la aripile promise?
De ce timpul trece insa amintirea lui nu?

            Doi ani mai tarziu se regaseste in acelasi loc. Cu aceeasi ochi tulburi si zambet trist. Cu aceleasi cearcane, cu parul aranjat la fel, cu aceleasi ganduri. A pacatuit de multe ori si ar mai face-o oricand. S-a prabusit de atatea ori incat are rani pe toata inima, a atins atatea culmi incat acum parca ar vrea o pauza. A vorbit cu marea insa nu a reusit sa o inteleaga. Totusi, stie ca se va intampla din nou si este nerabdatoare. S-a resemnat si se complace in situatie. Nu s-a schimbat deloc, are aceeasi piele de ciocolata si aceeasi privire, pe cat de pierduta, pe atat de calda.

            Brusc, zambeste.. De ce? Pentru ca a aflat raspunsul la toate intrebarile.. De ce? Pentru ca l-a iubit…