Pe naiba.

Nu ştiu cine sunt. Să-mi bag picioarele dacă mai ştiu cine sunt. Sunt…. sunt sora mai mare? Sunt cea mai buna prietenă, nepoata preferată, fata pe care o urăşti cel mai mult, colega de bancă, o amică… Cine sunt? Şi când o să-mi dau seama fără să fiu nevoită să mă întreb acelaşi lucru de mii de ori? Am o criză de personalitate care durează de vreo 2 zile. Când o sa ajung să ştiu cine sunt şi să-mi asum acest lucru? Nu ştiu frate, pur şi simplu nu ştiu.

Generatii.

Mă uit pe facebook. E asaltat de copii de clasa a 5-a, a 6-a, sau chiar mai mici. Domnişoare de 12 ani care-şi etalează, sânii existenţi sau nu, cu scris pe ei, inimioare, iniţiale, şi alte porcării, în poze pe care le schimbă din 5 în 5 minute, ca să fie sigure că primesc comentarii la toate, sau cel putin câteva like-uri. Şi mă face să mă întreb : atât de repede se duce lumea asta de râpă? Şi nu numai asta. Vocabularul. Sunt total siderată şi nu înţeleg în ce moment au atins aşa o maturitate încât să atingă nivelul ăla în care mai mult de 75% din cuvintele pe care le pronunţă sunt vulgare. Dar, bineînţeles maturitate care dispare atunci când se transformă in fetiţele şi băieţeii mamei.

Relaţii?!?! Da! Au relaţii peste relaţii. Cât mai scurte şi mai tumultoase, bineînteles terminate cu certuri şi apoi nu-şi mai vorbesc. Şi din nou mă întreb : ce fac copiii ăştia când au o relaţie? Se ţin de mână? Ies la sucuri? Eu una mai mult de atât nu-mi pot imagina un copil de 10 până la 12 ani să facă. Nu pot.  Am încercat în toate felurile să accept că suntem în plină dezvoltare, că văd copii de 10 ani, mă repet, pe facebook, hi5, conturi de youtube şi te miri ce alte site-uri. Dar să înţeleg limbajul chiar nu pot. Trec şi peste relaţiile alea copilăreşti.

Iar acum nu mă pot abţine să nu zic : Pe vremea mea… Ah cât am urât expresia asta ! Ei bine, când eram eu de vârsta lor, mă jucam cu păpuşile, vedeam calculatorul ca să mă joc, tot cu păpuşi, şi printre prietenii pe care-i aveam erau şi băieţi pentru că era amuzant să ne jucăm cu toţii. Unde-i România de acum 7-8 ani?! Unde-s copiii ăia inocenţi?

Angel :)

Singurei pe care am iubit-o, singurei care contează… Îngerului meu.

 

„Ca şi cum ai vedea munţii plângând,
ca şi cum ai ceti în deşerturi un gând,
ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,
ca şi cum ieri ar fi în curând,

astfel stau palid şi trist, fumegând.”

 

 

 

Sunt gol… Mi-am pierdut esenţa şi m-am regăsit în întunericul camerei mele, goală şi ea, tristă şi ea… Soarele apune trist şi mă apasă ascuţit, toată natura tace privindu-mă mustrător, certându-mă parcă. Sunt îmbrăcat în negru, pentru că azi am murit, pentru că am pierdut tot ce mi-am dorit vreodată să am… „Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau în luna lui Marte “. Se anunţă furtună. Una care să mă tortureze şi să mă pedepsească pentru neputinţa-mi de a fi pur şi sincer. Povestea mea e scurtă, fără importanţă, însă plină de însemnătate… Am fugit speriat şi acum… Acum sunt gol…

Am avut un înger, un înger şi nimic mai mult. Nu aveam nimic de oferit decât dragoste. Se pare că uneori primeşti binecuvântare şi iubirea este singura care contează. Am cunoscut lumea crudă şi mi-a lipsit un glob de cristal care să mă protejeze… Am supravieţuit încercând să îmi păstrez seninătatea şi puterea de a mai zâmbi… Am avut greşeli şi le regret, am rostit cuvinte grele care nu dispar şi rămân întipărite în minte şi-n suflet… Am sperat însă că voi avea parte de ceva mai bun, de cineva care să mă ia de mână şi să mă facă să plâng, cineva care să mă iubească, să mă certe, să mă apere, să mă îmbrăţişeze, cineva de Sus, cineva numai al meu… Îngerul meu? Da. Îngerul meu a venit când mă aşteptam cel mai puţin însă când aveam cea mai mare nevoie… Nu şi-a anunţat prezenţa, pur şi simplu a apărut pe nesimţite şi a rămas în umbră până ce am fost pregătit să văd adevărul ce se ascundea în faţa mea. Mereu am crezut că îngerii sunt spectaculoşi, că voi şti când voi avea unul în faţa mea şi am greşit. Îngerul meu este cu adevărat spectaculos. Spectaculos prin simplitatea firii sale, prin candoarea pe care o emană, prin căldura vocii, prin albastrul celest al ochilor şi prin delicateţea atingerilor sale… Nu am văzut niciodată rostul cuvintelor măreţe însă acum le înţeleg pe deplin… Sunt făcute pentru persoane ca ea, pentru cei deosebiţi… Aş putea vorbi ore în şir despre nesăbuinţa mea, despre cât de nenorocit sunt dar ar fi o pierdere incomensurabilă să pierd timpul pentru mine…

Îngerul meu, motivul pentru care zilele au fost mai bune, siluetele de pe stradă nu mai erau fără de chip şi ploaia devenise dulce… Când şi cum am putut sa fiu atât de nesăbuit încât să nu-mi dau seama că tot ceea ce îmi trebuia era lângă mine? De ce nu am putut sa intru în joc fără să trişez, de ce mi-am pierdut speranţa înainte să fie sfârşitul, de ce încă greşesc, de ce mă îndepărtez de ceea ce preţuiesc cel mai mult pe lume, de ce nu pot să îi vorbesc, să mă curăţ, de ce? Şi cum poate un suflet atât de mic şi neînsemnat să primească o asemenea binecuvântare? Sunt nedemn şi incapabil să înţeleg miracolul şi frumuseţea ei…

“O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…”

Întins pe pat cu privirea pierdută regăsesc aceste versuri pe tavan… Câtă durere, cât chin şi totodată câtă iubire… Câtă dragoste să încapă într-un suflet mic şi tulburat… Câte trăiri copilăreşti, ce ocean nesfârşit de adorare pentru o singură persoană, ce privire angelică să-ţi tulbure visele şi să te năucească… Şi se merită atâta suferinţă pentru un suflet, te întrebi? Da. Da, merită, merită tot ce-i poţi oferi, merită toată dragostea, merită să o iubeşti cu toată fiinţa ta, să-ţi dai viaţa pentru ea… merită.

Mă chinui. Nu vreau să renunţ la singura persoană pe care nu mi-o pot scoate din cap mai mult de un ceas, am tot renunţat pe parcursul vieţii dar…nu şi la ea ! Mă întorc de pe o parte pe alta şi încerc să închid ochii dar privirea ei îmi bântuie plăcut mintea şi sufletul. Îmi aduc aminte ce fericit eram când îmi tăia calea, ce bucurie când mă lua de mână, ce greutate îmi luam de pe inimă când încercam să îi spun ce simt… Trăiesc cu dubiul că nu va şti niciodată ce am simţit cu adevărat, ce simt, ce gânduri blestemate nu îmi dau pace. Iar acum…Nu va afla niciodată, va crede că nu-mi pasă, că am uitat, că am renunţat… Dar ea nu ştie, nu ştie că e singura pentru care mi-aş da ultima suflare, pur şi simplu nu ştie! A văzut în mine de zeci de ori, de ce e atât de greu acum? Am devenit atât de impenetrabil încât să renunţe la mine? Sunt mii de întrebări cărora nu le găsesc răspunsul…

Vreau să fie totul ca la început, vreau să fie altfel, să mă schimb de la început, să fie totul frumos iar eu să nu plec. Căci e vina mea, eu m-am schimbat… Ea a rămas la fel, ea e tot acolo, dacă mă uit atent pot să descopăr aceeaşi privire caldă, aceiaşi ochi albaştri… aceeaşi pace care m-a cucerit din prima clipă… Dar ştiu un singur lucru : O iubesc şi nimic nu va schimba asta, nimic nu îmi va lua amintirea ei chiar dacă îmi e greu să-i spun ce simt. Iubesc cum nu am mai făcut până acum şi sunt fericit şi numai dacă ştiu că ei îi e bine. Să fiu închis, să nu mai văd lumina soarelui vreodată, să mă plouă, să ningă peste mine, să nu mai simt gustul mâncării, să nu mai aud susurul apei… toate numai să ştiu că undeva îngeraşul meu e bine, că e fericit, că are cui să zâmbească, pe cine să ţină de mână, cui să-i spună poveşti, asupra cui să-şi lase părul brunet căci „Ea stă plictisită şi foarte frumoasă…părul ei negru este supărat…mâna ei luminoasă…demult m-a uitat,- demult s-a uitat şi pe sine…cum atârnă pe ceafa scaunului”.

Mă ridic şi mă uit la ţigara ce am uitat-o aprinsă pe masă… Acum era numai scrum ca şi mine… Am deschis geamul şi am lăsat gerul să mă cuprindă şi să mă învăluie. Am spus că nimic nu mai contează, aş fi vrut numai o atingere a mâinii ei, un sărut al părului său, numai un zâmbet cald decât o eternitate fără ea… UNA. Am aprins o altă ţigară… M-am prăbuşit în lacrimi şi m-am predat… Am tras închis ochii, mi-am zis „ea stă plictisită şi foarte frumoasa şi eu numai pentru ea trăiesc în lumea fioroasă de sub ceresc.” Acum nu a mai rămas decât un suflet gol, un regret etern, o ţigară aprinsă şi fumul dens al unei iubiri care va fi mereu…

 

 

 

 

 

 

Murderer.

Jurnalul unui copil nenascut

5 octombrie: De astazi începe viata mea. Parintii mei nu stiu înca acest lucru, sunt mai micuta decât semintele unui mar si totusi traiesc. Voi fi o fetita cu parul blond si cu ochii albastri. În mine sunt deja înscrise trasaturile de mai târziu, am stabilit deja totul, chiar si faptul ca o sa-mi placa florile.

19 octombrie: Sunt unii care spun ca nu sunt o persoana reala, ca doar mama mea exista. Dar sunt o persoana reala, asa cum o farâmitura de pâine este tot pâine. Eu si mamica suntem doua persoane reale,doar ca, momentan, formam un intreg!

23 octombrie: Astazi am deschis pentru prima oara gurita. Ei bine, cam peste un an pe fata mea se va asterne zâmbetul. Si mai târziu voi putea sa vorbesc… Si stiu ca primul meu cuvânt va fi: MAMA.

25 octombrie: Inima mea a început sa bata de astazi. Pâna la sfârsitul vietii, în orice clipa se va auzi usor ritmul ei. Dupa multi ani ea va obosi, se va opri si voi muri.

2 noiembrie: Cresc în fiecare zi câte putin. Mânutele si piciorusele mele au început sa se contureze. Dar va trebui sa mai astept mult timp pâna când ma vor ajuta sa ajung în bratele mamei, pâna când voi putea sa vin cu buchetelul de flori în mânute sa-l îmbratisez pe tata.

12 noiembrie: La mâini au început sa-mi apara degetele grasute. Sunt grozav de caraghioase asa mici! O s-o trag pe mama de par cu ele!

20 noiembrie: De-abia astazi medicul i-a spus mamei ca va avea un copil. Ce fericita trebuie sa fie! Te bucuri, mamico?

25 noiembrie: Cred ca mami si tati se gandesc acum la un nume pentru mine. Dar ei nici macar nu stiu ca sunt fetita. As vrea sa ma cheme Mara. Sunt deja maricica acum.

10 decembrie: Mi-au aparut primele firisoare de par, moi si aurii. Ma întreb ce fel de par are mamica mea.

13 decembrie: Vad! Este totul întunecat în jurul meu, dar când mama ma va aduce pe lume vor fi numai raze de soare si flori, dar mai mult decât orice as vrea s-o vad pe mamica… Cum arati, mamico?

24 decembrie: Oare mamica aude soapta inimii mele? Unii copii se nasc putin bolnavi. Dar inimioara mea este puternica si sanatoasa. Bate mereu: tic-tac, tic-tac. O sa ai o fetita sanatoasa, mamico!  Iti pare bine?

28 decembrie: Astazi mamica mea m-a ucis.

Extras din cartea “Tineri, sexualitatea incotro?”,

Asociatia PRO-VITA pentru copii nascuti si nenascuti – Filiala Gorj

Editia a II-a, iulie 2003